Articole
Tiparele astrologice din Odiseea (I)
Reprodus cu permisiunea autorului, după Natal Lectures I
Semnificația încărcăturii astrologice din Odiseea Bună ziua și bine v-am găsit la prima dintre prelegerile despre astrologia natală. Sunt foarte nerăbdător când vine vorba de asta și sper să fie un periplu plăcut. Voi începe [prelegerile despre astrologia natală] cu o scurtă serie ce se va întinde pe parcursul primelor patru prelegeri. Acestea nu vor fi tehnice, nu vom studia nicio hartă. Însă dacă motivul pentru care v-ați înscris este discuția detaliată a hărților, analizarea pas cu pas a acestora, a fiecărui element, nu vă faceți griji. De fapt, ar trebui să aveți grijă ce vă doriți, căci veți primi partea tehnică în cele mai mici detalii în cadrul prelegerilor viitoare. Sunt foarte nerăbdător să împărtășesc acest material cu voi, deoarece cred că este deosebit de important. Vom arunca o privire asupra tiparelor astrologice din Odiseea. Din câte știu, de când a fost scrisă – acum aproximativ 3000 de ani – s-au scurs tot atâția ani în care oamenii au comentat și și-au dat cu părerea despre această operă. Comentarii s-au făcut încă din cele mai vechi timpuri, însă nimeni nu a mai scos în evidență aceste tipare până acum. Însă odată remarcate (și sunt sigur că veți fi de acord cu mine după ce le voi explica) aceste tipare devin incredibil de evidente. Ele sunt atât de puternice, atât de clare și atât de universale, încât ar fi destul de contradictoriu să le întoarcem spatele și să ne prefacem că nu sunt de fapt acolo. Subliniez că nu voi discuta ideile potrivit cărora Odiseea ar fi corelată cu mișcarea prin constelații, așa cum s-a susținut în unele cărți apărute în ultimii treizeci de ani. Aceasta este o idee anacronică și nu se potrivește deloc în lumea din care provine Homer. Cred că sunt mai multe kilograme de astrologie pe centimetru pătrat de text în Odiseea decât în orice altă carte care a fost scrisă vreodată. Asta include și tot ce a fost scris vreodată direct pe subiectul astrologiei. Cineva ar putea replica: “bine, acest poem scris acum 3000 de ani conține foarte multă astrologie, și ce-i cu asta? Încărcătura lui astrologică nu e mare lucru.” Așadar, care este de fapt semnificația acestui fapt [al încărcăturii astrologice din Odiseea]? Eu cred că este semnificativ în două feluri. În primul rând, [este important] pentru felul în care ilustrează concepte cu care suntem obișnuiți în astrologie. În al doilea rând, clarifică anumite relații dintre un eveniment și altul [din poveste] în termeni astrologici, din simplul motiv că astrologia [din Odiseea] este atât de evidentă. Foarte posibil, motivul pentru care de-a lungul timpului oamenii nu au observat acest fapt este tocmai faptul că astrologia din Odiseea stă atât de aproape de marginea scenei, încât toată lumea s-a concentrat pe a privi pe lângă ea, ca să afle ce se întâmplă în culise, gândind că asta ar fi mai interesant. Așadar, elementele astrologice, sau dacă nu, cel puțin ce încearcă într-o manieră atât de urgentă Homer să ne transmită despre astrologie este semnificativ și este important. Dar mai important de atât, cred eu, este substratul pe care ni-l dezvăluie și ce ne învață asta despre relația noastră cu astrologia. Acest lucru este de asemenea valabil în două moduri. Mai întâi, din punctul de vedere [al întrebării privitoare la] preocuparea noastră cu astrologia, fie că ne angrenăm cu ea în calitate de client, consultant ori [pur și simplu] ca cineva care este interesat să analizeze hărți. Ce facem noi de fapt aici? Mai exact, ce avem în vedere atunci când spunem că o planetă face asta sau asta într-o hartă natală? Însă și mai semnificativ decât asta, simplul fapt că Odiseea este atât de încărcată de astrologie ne spune foarte multe despre ce este de fapt astrologia, în relația ei cu noi, în relația ei cu ceea ce noi percepem ca realitate, și cu ce se întâmplă cu lumea în care ne mișcăm. Care este relația dintre viețile noastre și astrologie? De-a lungul timpului s-au dat multe răspunsuri la această întrebare, iar în lumea modernă, în special printre rândurile celor care au o antipatie față de astrologie, sau care iau contact cu ea într-un mod limitat, ori cei care scriu rubrici de horoscop în ziar, astrologia este văzută ca un fel de ornamentare externă a vieții, ceva ce putem adăuga din exterior; într-un sens, ca o nu foarte interesantă cireașă pe care o punem în vârful unui tort. Intr-adevăr, astrologia are această calitate de înfrumusețare a vieții. Îmi aduc aminte prima dată când am devenit interesat de astrologie, aveam în jur de unsprezece-doisprezece ani. A fost o mare înfrumusețare a vieții mele să aflu că fetele din autobuzul școlar erau foarte impresionate dacă știai să vorbești despre zodii și lucruri de genul. Exagerez spunând că erau foarte impresionate, erau cât de cât impresionate, dar fără îndoială erau un pic impresionate. Însă din Odiseea aflăm că astrologia nu este doar o ornamentare. Motivul pentru care astrologia este atât de omniprezentă în Odiseea, este că [ea] reprezintă adevărul fundamental al realității noastre. Am putea spune că într-un fel [ea] este o meta-realitate. Să-i luăm de exemplu pe prietenii noștri cercetători, care petrec foarte mult timp și cheltuiesc sume enorme de bani pentru a studia lucruri precum bosonul Higgs. Ei par să creadă cu destulă seriozitate că dacă găsesc cine știe ce particulă, vor ajunge să răspundă la întrebări precum “ce este realitatea?” sau “ce este lumea materială?”. Însă chiar dacă descoperă aceste lucruri (dacă vor descoperi ceva, vor începe apoi să caute altceva, și apoi altceva), asta nu le va oferi răspunsul, pentru că orice ar putea descoperi provine la rândul său din această realitate materială. Însă ceva ce provine din nivelul realității materiale nu poate explicita cum stau lucrurile în realitatea materială. Este ca și cum ne-am întreba: “De ce 2 + 2 = 4?”; “Oh, pentru că 3 + 3 = 6!” Daaa, corect, așa e! Însă asta nu explică nicidecum adunarea. Pentru a explica, avem nevoie de un element situat la un nivel mai adânc. Un element care fundamentează – cum am spus: un fel de meta-realitate. Dacă realitatea noastră, ceea ce considerăm a fi viața, este de fapt doar veșmântul exterior de carne al vieții? Atunci ceea ce analizăm noi aici este ceva de felul unui schelet. Preocupările celor ce studiază bosonul Higgs echivalează cu o analiză microscopică a vopselurilor folosite de Rubens, întreprinsă cu presupoziția că asta va explica de ce picturile lui erau atât de bune. Însă Rubens putea să folosească și acuarelele unui școlar, tablourile sale ar fi rămas la fel de minunate. Aceasta este calitatea pe care o căutăm în studiul nostru astrologic, acesta este elementul distinctiv. Ce anume face să apară aceste distincții? Ce anume determină felul în care este realitatea? Astfel se face că avem acest schelet care stă la baza realității noastre. El nu trebuie abordat neapărat prin astrologie, însă întrucât există o singură realitate, există un singur schelet ce stă la baza ei. Întrucât există un singur schelet, acesta va îmbrăca de fiecare dată una și aceeași formă. Astfel, oricine poate pătrunde suficient de adânc, oricine are brațe suficient de puternice și o lopată destul de trainică va da peste același schelet. Acesta este același schelet către care au sondat mari artiști precum Homer, Shakespeare, Dante, Rubens, și asta fără să se gândească conștient că fac astrologie. Ei au dat peste lucruri pe de-a-ntregul congruente cu ea, pentru că același lucru ni-l arată și astrologia: ceea ce avem în vedere atunci când privim cu instrumentele astrologiei este acest schelet ce fundamentează realitatea vieții. Tind să cred că ceea ce spun va deveni mai limpede după ce voi discuta exact modul în care apare astrologia în Odiseea. Cum au ajuns elementele astrologice în Odiseea? [Pentru început,] credeți-mă pe cuvănt când spun că există foarte multă astrologie în Odiseea. Întrebarea este: cum au ajuns aici aceste elemente astrologice? Există mai multe răspunsuri posibile. Interesul meu pentru arheologia astrologică și pentru ce s-a întâmplat demult în trecut este aproape nul. Din punctul meu de vedere, faptul că anumiți oameni dintr-o anumită epocă și dintr-un anumit loc aveau o gamă largă de întrebuințări pentru astrologie (după cum ne arată unele artefacte care au supraviețuit) nu prezintă un interes foarte mare. Dar atunci când am verificat ultima oară, acum multă vreme, textele de autoritate spuneau că, la acea vreme și în acea cultură în care a germinat Odiseea, acei oameni nu dispuneau de o astrologie de felul celeia pe care urmează să discut [în această prelegere]. Totuși, după cum voi arăta, prezența ei este clară și evidentă în Odiseea. Cineva ar putea replica: “nu ai nicio dovadă pentru prezența astrologiei în poem”. Dar ceea ce ne este dat să vedem în Odiseea este [prin sine] dovada că ea a fost prezentă, că se dispunea de acest tip de astrologie, deci acest argument [contrar] nu este relevant. Există două posibilități: prima, Odiseea a fost compusă oral pe parcursul unei lungi perioade de timp, pentru a fi recitată la sărbători și festivaluri. Însă un rapsod are nevoie de o anumită structură mnemonică pentru a reține ordinea corectă a poveștilor și pentru a se asigura că își aduce aminte toate poveștile [ce compun epopeea]. Așadar, el nu poate să să ajungă la finalul povestirii, în momentul de climax al acesteia (acela când detectivul dezvăluie autorul crimei) și să-și dea brusc seama: ” O, nu! Am uitat să le spun partea cu indiciul vital”. Deci poetul are nevoie de o structură de care “să atârne” întâmplările. Este posibil ca cel care a compus Odiseea să fi folosit în mod deliberat astrologia și tiparele astrologice ca structură mnemonică a poemului, pentru a se asigura că a inclus toate poveștile și nu a lăsat nimic deoparte. El nu putea trece dintr-o dată de la povestea Soarelui la povestea lui Mercur, fără să o menționeze între acestea pe cea a lui Venus. Și, de asemenea, [putea folosi astrologia] pentru a se asigura că spune poveștile în ordinea potrivită: rapsodul nu avea cum să spună povestea lui Mercur înainte de povestea lui Venus, pentru că povestea lui Mercur trebuie să apară după povestea lui Venus, asta e ordinea lucrurilor. E și asta o posibilitate. Totuși, în ansamblu, cred că este puțin probabil, aș înclina mai mult să cred că persoana ori persoanele care au compus Odiseea erau în stare să sape în realitate până la acel nivel profund despre care vorbeam. Ei puteau angrena realitatea la acel nivel al scheletului ei fundamental, iar faptul că aveau contact cu ea la acel nivel profund al adevărului este motivul pentru care umanitatea s-a implicat atât de mult în această operă în ultimii 3000 de ani. De ce, în ciuda unor transformări culturale majore, încă ne mai gândim la Odiseea, încă o citim, încă este o parte importantă a culturii noastre? Putem observa influența Odiseei chiar și în vremurile recente. De exemplu, suntem obișnuiți cu filmele cu cowboys, în care personajul negativ ajunge să muște țărâna. A mușca țărâna [biting the dust] provine direct din Odiseea, deci lucrul despre care vorbea Homer supraviețuiește, încă există, încă se manifestă. Deci mi se pare mai important faptul că poemul [Odiseea] vorbește foarte limpede despre un nivel fundamental al adevărului, decât posibilitatea că ar fi avut o structură mnemonică intenționată. De aceea Odiseea este atât de importantă pentru noi și a rămas esențială culturii noastre de 3000 de ani: nu doar pentru că ea se ocupă cu un nivel profund al adevărului, ci pentru că se ocupă cu un nivel profund al adevărului în privința celui mai important lucru din lume, după cum este arătat de primul cuvânt al Odiseei. Primul cuvânt din Odiseea se comportă ca un fel de titlu pentru poem, la fel cum vechile cărți nu aveau titluri, primele cuvinte din ele ținând loc de titlu. Ibn Ezra nu și-a numit cartea despre astrologie “Începutul înțelepciunii”, doar că primele cuvinte ale cărții sunt “începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” etc. Iar primul cuvânt al Odiseei este “omul”. Despre asta e vorba, despre ființa umană. Despre mine și despre tine. În regulă, “tu” nu ești atât de interesant, e despre “mine”, și asta e cu adevărat interesant. Este despre ce înseamnă “eu”, și despre cum determinăm ce anume este într-adevăr “eu” din diferitele idei contradictorii despre ce ar putea însemna “eu”. Și apoi [este despre] ce facem cu acest “eu” atunci când îl găsim, lucru extrem de important și, evident, cu o relevanță deosebită pentru preocupările noastre astrologice. Baza celor mai multe consultații astrologice, a celor mai multe intersectări cu astrologia, nu este alta. Încercăm, la un anumit nivel, să aflăm ce înseamnă cu adevărat “eu”, ce reprezintă cutare sau cutare fațetă a acestui eu al meu. Odiseea, Iliada și Homer În continuare voi face o serie de afirmații cu caracter tehnic, ca să nu trebuiască să ofer echivalentul oral al notelor de subsol de-a lungul întregii prelegeri. Voi vorbi despre Odiseea ca despre o operă scrisă, una scrisă de cineva pe nume Homer, din simplul motiv că există o tradiție atât de îndelungată care afirmă asta. Fără îndoială, Odiseea a fost efectiv scrisă de cineva la un moment dat, iar această persoană se poate sau nu să se fi numit Homer. Însă numele acestei persoane chiar nu are vreo importanță. Persoana care poate că se numea Homer, și care poate că a scris Odiseea, se poate sau nu să fi fost aceeași cu persoana (poate numită Homer) care a scris (sau nu) Iliada. S-a susținut că cele două poeme provin, dacă nu din aceeași mână, cel puțin din locuri și vremuri apropiate, și de asemenea s-a susținut că există diferențe absolut radicale între cele două, de aici ideea că ar fi vorba despre autori diferiți. Din nou: convenția este că ambele au fost scrise de cineva pe nume Homer, așa că haideți să ne rezumăm la asta. Cel mai probabil, ce analizăm aici este o îndelungată tradiție orală, care a prelucrat acest material într-un tipar important, iar de-a lungul perioadei de lucru din cadrul acestei tradiții orale [lucrurile au fost] într-un sens, cum spunea Chaplin, că atunci când ajungea la capătul unui film trebuia să scuture copacul, să vadă ce-a rămas pe crengi. [Așadar,] de-a lungul acestei îndelungate perioade de transmisie orală, tot ce s-a făcut în mare parte a fost să se “scuture copacul”, și astfel toată “zgura” a fost dată jos de pe crengi, și am rămas cu ceea ce trebuia într-adevăr să avem. [Acest proces] e similar, chiar foarte similar, cu procesul de creație al Pentateuhului. Și aici avem de-a face cu o îndelungată tradiție orală, rafinată de-a lungul mai multor secole, aproximativ în aceeași perioadă în care Odiseea trecea în forma scrisă. Persoana la care ne referim când spunem “Homer” se poate să fi avut o influență considerabilă asupra materialului pe care l-a preluat din tradiția orală și l-a transformat în scris, în aceeași manieră în care cei care au scris Pentateuhul au exercitat o influență considerabilă asupra lui. Faptul că Pentateuhul a fost redactat pentru prima oară în perioada captivității babiloniene a avut o influență considerabilă [asupra formei finale]. Vom studia astrologia evenimentelor din Pentateuh în prelegerile viitoare. Un fapt fundamental al mitului este că tradiția orală nu poate fi contrazisă: nu poți să lucrezi împotriva ei. Poți să o ajustezi, să o adaptezi la anumite circumstanțe, dar nu poți să o contrazici. [Este] ca atunci când ne întrebăm despre semnificația stelelor fixe. Avem constelația Orion, constelația Scorpionului, iar în mit Scorpionul apare și îl ucide pe Orion. Putem adapta acest mit. Ca naratori ai mitului putem scoate în evidență diferite calități ale lui Orion, putem să accentuăm asta sau asta, putem să-l situăm în New York-ul secolului XXI sau în Vestul Sălbatic sau oriunde altundeva. Asta e în regulă. Însă ce nu e în regulă să facem este să răsturnăm mitul, [de exemplu] modificând povestea astfel încât la apariția Scorpionului, Orion să-l ucidă. O astfel de modificare ar fi împotriva mitului. Așadar, pentru comoditate, ne vom referi la Odiseea ca la o operă scrisă de Homer. De asemenea, nu cunosc limba greacă, deci nu voi despica firul în patru în legătură cu pronunția. Vorbesc engleză și voi pronunța cuvintele [grecești] așa cum sunt obișnuiți vorbitorii de limbă engleză. Dacă, așa cum sper de altfel, aceste prelegeri vă vor inspira să recitiți Odiseea, – și, cu excepția cazului în care știți greacă veche [homeric greek], ceea ce cred că e foarte puțin probabil, întrucât în prezent abia dacă mai găsești vreun vorbitor fluent de greacă veche, și pur și simplu deoarece conceptele s-au schimbat (și asta e o idee importantă, la care voi reveni în câteva momente) – deci dacă vreți să o citiți, vă recomand traducerea lui Richard Latimore. Nu cunosc greaca, deci nu pot da mărturii privind acuratețea tehnică, însă dintre toate traducerile pe care le-am citit, aceasta pare a fi nu doar, de departe, cea mai ușor de citit, ci de asemenea cea mai convingătoare, în sensul că pare a prinde o fărâmă adevărată din [atmosfera] poveștii din fundal [background story]. Ediția Odiseei pe care o folosesc, traducerea lui Latimore, este publicată în seria “Clasici Moderni”, ceea ce e destul de interesant. Dacă Odiseea e o operă clasică modernă, atunci ce ar putea trece drept operă clasică antică? [Această problemă] mă pune un pic pe gânduri. Odiseea și mișcarea prin constelații În orice caz, am menționat anterior că au existat încercări de a corela Odiseea cu constelațiile și cu mișcările [planetelor] prin constelații, însă sunt convins că această abordare ratează esența și este, deci, redundantă. Încă din cele mai străvechi timpuri au existat încercări de a corela povestea lui Iason și a argonauților, scrisă de Apollonius din Rhodos, cu constelațiile, și nu doar cu tiparul de trecere din constelație în constelație, ci și cu felul în care acesta este reflectat pe Pământ, cu tiparul de mișcare prin diferitele polisuri din lumea greacă. Însă povestea lui Iason și a argonauților este ceva destul de diferit de Odiseea. La câteva sute de ani după ce Odiseea a fost finalizată și înainte ca povestea lui Iason și a argonauților să fie scrisă (și aici vreau să subliniez scrisă, pentru că e destul de sigur că această operă a fost într-adevăr scrisă), a avut loc o transformare culturală enormă. Argonautica este ceea ce se cheamă o epopee secundară. Ea a fost scrisă – firul narativ a fost compus – de o persoană care lucra în biblioteca de la Alexandria. Așadar, în ciuda faptului că Argonautica este ca întindere doar cât o parte din Odiseea, și în ciuda faptului că aici sunt îndesați toți eroii pe care ți i-ai putea închipui, (în Argonautica apar chiar toți: Tezeu, Castor și Pollux, Hercule, inspectorul Clouseau, Deputy Dawg: toți sunt aici, și sunt mai multe intrigi decât poți număra) ea rămâne într-o foarte mare măsură neconvingătoare, dacă o comparăm cu lumea din care provine Odiseea. Această transformare culturală survenită după alcătuirea Odiseei este și motivul pentru care Platon era atât de înverșunat împotriva ei: “nu, nu veți preda Homer în școlile din Republica mea ideală, nu, mulțumesc!”, din motive pe care le voi discuta imediat, care țin de idealul lui Homer în ce privește esența ființei umane. Așadar, Argonautica, această epopee secundară, este o operă mult mai rațională (în sensul modern al cuvântului), mult mai ponderată, spre deosebire de adevărul nud, flagrant al Odiseei. E făcută mai degrabă așa cum compune cineva un rebus, ceea ce diferă izbitor de cazul în care cineva vine și-ți spune cu mare urgență despre o explozie uriașă de care tocmai a scăpat. Vă puteți imagina care dintre situații este mai adevărată decât cealaltă. Argonautica e o operă mult mai atent construită, deci e fezabil să opinăm că autorul poveștii lui Iason și a argonauților s-ar fi putut gândi: “hei, aș putea să-l fac pe eroul meu să se miște din constelația asta în constelația cealaltă, și apoi ar putea să apară în cealaltă constelație”, pentru ca astfel să lege laolaltă firele poveștii sale. Faptul că de-a lungul a peste 2000 de ani de comentarii asupra poveștii lui Iason și argonauților, oamenii s-au jucat cu aceste tipare și încă nimeni nu a venit cu o descoperire convingătoare a tiparului principal, este un contra-argument destul de puternic [împotriva calității ei], pur și simplu pentru că există un număr finit de constelații, și deci, un număr limitat de feluri în care le poți aranja. Dar, și mai important este că în Argonautica nu apare ideea de mișcare dintr-o constelație în alta. Pe de altă parte, în ce privește tiparele pe care le voi înfățișa din Odiseea, aici există cu siguranță incorporat un simț al mișcării, al trecerii de la un lucru la celălalt. Așa cum am mai spus, ne mișcăm de la Soare la punctul Venus, apoi la punctul Mercur, în ordinea sferelor. Unele constelații se intersectează: avem, de pildă, constelația Andromeda, care se învecinează de-aproape cu Balena, ele sunt parte a aceleiași povești. Dar alte constelații care fac parte din aceeași poveste nu se intersectează deloc: îi avem pe Orion și Scorpionul, confruntându-se de-aproape, dar unul este pe o parte a cerului, iar celălalt de cealaltă parte a cerului. Nici despre constelațiile imediat învecinate nu putem spune că au o conexiune necesară sau că există vreun simț al realității în ideea trecerii de la o constelație la alta. De aceea consider că încercările de a corela Odiseea cu constelațiile sunt redundante. Conceptul de “eu” la Homer În ceea ce privește greaca veche [homeric greek], oamenii s-au căznit să o traducă încă din cele mai vechi timpuri, pur și simplu pentru că conceptele s-au [tot] schimbat. La Homer apar idei care [pun probleme traducătorilor], spre exemplu: în ultimele două-trei secole, oamenii au tradus recurgând la cuvinte de genul “emoție” sau “bătălia dintre rațiune și pasiuni”, însă aceste concepte realmente nu există la Homer. Totuși, e maximul pe care traducătorii îl pot face, în limitele culturii lor. Pentru că ce spune Homer nu poate fi tradus, la fel cum nouă, [modernilor] ne-ar veni greu să traducem în greaca veche ceva de genul “îți voi trimite un selfie de pe iPhone-ul meu”. Conceptele [echivalente] pur și simplu nu există, lăsând la o parte faptul că probabil Homer s-ar fi scărpinat un moment pe creștet zicând: “în orice caz, de ce ai vrea să faci asta?”. Un lucru extrem de important, care începe să ne apropie de ceea ce ne transmite Homer despre astrologie și despre raportul nostru cu astrologia, este conceptul său de “eu”. Ceea ce înseamnă pentru el “eu” e ceva radical diferit de ce înseamnă pentru noi. La Homer, ideea de sine, de eu, [înțeles] ca identitate în sine care are capacitatea de a face anumite lucruri deliberat, este, dacă nu complet non-existentă, oricum mult mai puțin tangibilă decât e pentru noi. [Pentru Homer, eul] Este un lucru mult mai fluid, aproape invizibil. Să luăm un exemplu de gândire firească: dacă cineva mă calcă pe degete, atunci urmarea va fi că “eu” mă voi enerva, sau dacă vrem să gândim în termeni astrologici, că “eu” voi deveni puțin marțian, dar în orice caz cel care devine un pic marțian sunt eu. Apoi mă ridic și îmi scot câinele la o plimbare, adică eu îl scot la plimbare, eu ca identitate în sine. Pentru Homer lucrurile nu stau tocmai așa, sunt lucruri diferite. Dacă cineva mă calcă pe degete, cel care va reacționa la asta nu voi fi “eu” care am devenit un pic marțian, ci John Războinicul. Și apoi dacă îmi scot câinele la plimbare, cel care va face asta va fi John Ciobanul. Nu “eu” sunt cel care joacă toate aceste roluri, pentru că în realitate “eu” nu există. Desigur, există mai multe tipuri de roluri de Războinic ce pot fi jucate: John Războinicul este o instanță diferită de Rambo Războinicul. Calcă-l pe John pe picioare și probabil că John Războinicul îți va spune câte ceva despre strămoși, însă cel mai probabil nu-ți va trage un pumn în față. Pe de altă parte, Rambo Războinicul te va pocni, și destul de tare. Însă fără îndoială, [fiecare în felul său,] cu toții suntem războinici. Viziunea lui Homer despre Sine poate fi asemuită, într-un fel, cu un actor privind în garderoba sa, acolo unde se află o gamă largă de costume [și rolurile aferente] care așteaptă să fie jucate, iar actorul poate îmbrăca fiecare dintre aceste costume, și cu fiecare costum pe care-l îmbracă, el devine complet altă ființă. El este Războinicul, Ciobanul, Marinarul, Gospodarul, etc. Însă actorul este în mare parte invizibil, iar asta e în concordanță perfectă cu felul în care era înțeleasă funcția actorului în teatrul grec. Privim cum joacă un actor, și vedem expresiile de pe fața acestuia, și ne zicem “Oh, ce actor bun!”. În teatrul grec asta nu se putea întâmpla, pentru că nu-i vedeam fața actorului, ea fiind mereu acoperită cu o mască: el juca [pe deplin] acel rol. Situația este foarte similară cu cea din Hamlet, toată această preocupare cu felul în care ies în evidență actorii. O temă centrală din Hamlet, asupra căreia voi reveni mai târziu când vom discuta astrologia de acolo, este [eul:] “cine sunt eu cu adevărat?”. Chiar primele cuvinte ale lui Hamlet sunt: “Să mi se pară, doamnă? Nicidecum. Nu mi se pare: este. Bună mamă, nu e vorba doar de mantia-mi întunecată, eu chiar sunt deznădăjduit”. Și astfel el încearcă aceste roluri diferite, [și se întreabă] care dintre ele este adevărat și care nu. Cunoaștem [acest fenomen] și din experiența personală: într-adevăr, jucăm diferite roluri, asemeni unor actori. Mai întâi, Hamlet este actorul care livrează un monolog pasionat despre căderea Troiei. Apoi el devine complet absorbit de [propriul său discurs] și începe să rostească un altul, mai pătimaș, despre toate relele pe care o să i le pricinuiască regelui. [În cele din urmă] se aude vorbind și-și zice: “Dumnezeule, vorbesc prostii. De ce vorbesc așa? Ăsta nu-s eu.” Sunt sigur că fiecare dintre noi a trăit asta, ne-am surprins de atâtea ori jucând diverse roluri, și apoi [am gândit] brusc: “Stai puțin, de ce fac asta?”; “De ce spun asta?” “De ce rămân la concertul ăsta Pink Floyd dacă mă plictisește de moarte?” [Mă refer la] lucruri pe care le facem, dar care nu ne reprezintă cu-adevărat. Acestea reprezintă o temă centrală în Hamlet, și una importantă în Odiseea – deoarece ea debutează cu acel prim-cuvânt, Omul – care sunt eu, care ești tu, care e ființa umană – , iar ceea ce stabilește Odiseea, și ceea ce abordăm din punct de vedere astrologic, este [un răspuns la întrebarea] cine sunt și cine nu sunt eu cu adevărat? Spuneam că actorul lui Homer se uită în garderobă, și că acolo vede atârnând diferite costume –rolurile pe care le poate el juca . Dar câte roluri poate avea actorul? Ați ghicit, șapte, câte unul pentru fiecare planetă. Da, despre astrologie vorbim aici. În viziunea lui Homer despre ce este o ființă umană, există șapte roluri fundamentale pe care această ființă umană le poate juca, în orice moment, ființa umană fiind mai mult sau mai puțin acel ceva invizibil din spatele acestui joc [actoricesc]. Ceea ce face Odiseu în decursul călătoriei sale este să înființeze [establish] ceva ce este adevărata persoană din spatele rolurilor. Acum, desigur că aceste roluri nu sunt la fel pentru toată lumea. Așa cum am spus: John Războinicul nu este același cu Rambo Războinicul. În Iliada, de pildă, avem o mulțime de bărbați care sunt Războinicul. Cu toții sunt Războinicul, dar în feluri foarte diferite: Ajax, de exemplu, este cel mai puternic dintre toți, dar este și uimitor de prost, așa că ceilalți trebuie să-i spună mereu, “Hei, Ajax, nu încerca să joci rolul de luptător viclean, planificat, lasă asta în seama lui Odiseu, tu nu poți s-o faci, tu rezumă-te doar la cele tipice unuia puternic și prost ca tine, la astea te pricepi.” Desigur, în mare măsură, asta încercăm să facem și în astrologie: “nu mai încerca să fii ca un Războinic de tip Marte în Berbec, nu poți s-o faci, ești ridicol, încearcă mai degrabă să fii un Războinic de tip Marte în Fecioară, pentru că acesta e singurul Marte de care dispui, și oricât de mult te vei iluziona, nu vei putea schimba asta.” E ca și cum ai spune cuiva “nu mai încerca să te comporți ca un rottweiler, nu ești un rottweiler, ești un pekinez temperamental; comportă-te ca atare și s-ar putea să te alegi cu ceva”. De asemenea, oricâte cărți elevate am citi și oricâte ateliere am frecventa, tot nu ne vom putea activa “rottweiler-ul interior”, dacă [de la bun început] nu avem un rottweiler interior pe care să-l activăm. Dacă tot ce avem e un pekinez temperamental, nu va funcționa, la fel ca în cazul diferitelor roluri de Războinic pe care le putem juca, sau oricare dintre celelalte roluri care ne sunt deschise ca ființe umane. Cumva [practica astrologică] seamănă și cu [atribuirea] rolurilor jucătorilor într-o echipă de fotbal: dacă ești cel masiv și lent, poți fi muntele din centrul apărării, nu încerca să faci scheme spectaculoase, pentru că o să cazi în fund și toată lumea va râde de tine; tu poți face o treabă de minune ca munte în centrul apărării. Repet: asta e mare parte din ce înseamnă o consultație astrologică. Uite, tu-l ai pe Marte aici și pe Venus acolo, oricât de mult te-ai iluziona, nu le vei putea schimba pe un alt tip de Marte sau un alt tip de Venus. Așa că să nu ne mai prostim încercând să jucăm toate aceste roluri [care nu ne reprezintă]. Mai bine analizăm serios ce fel de Marte ai, adică ce fel de luptător ești, sau cel fel de Venus ai într-adevăr [în harta ta], și apoi putem găsi o cale prin care să le abordezi într-o manieră constructivă, sau cel puțin o cale de abordare îndeajuns de constructivă încât să nu te împiedici de ele tot timpul. Și observăm că lucrurile chiar așa se întâmplă. De exemplu, o hartă pe care o vom studia pe îndelete în prelegerile viitoare [de astrologie natală] va fi cea a lui William Lilly. William Lilly avea Marte în Fecioară și într-o poziție foarte proeminentă în harta sa. Nu există ceva neapărat bun sau rău în a-l avea pe Marte în Fecioară: e pur și simplu în Fecioară. Și desigur, nu trebuie nici să vedem lucrurile prea simplist: “Oh, îl ai pe Marte în Berbec, prin urmare te vei comporta așa” [sau] “Îl ai pe Marte în Fecioară, deci te vei comporta așa”. Lucrurile nu sunt nicidecum atât de bine-definite, pentru că există o imensă mulțime de oameni cu Marte în Berbec, și, la fel, o mulțime de oameni cu Marte în Fecioară, și mulți dintre ei s-au născut exact în același timp. Da, eu îl am pe Mercur în Gemeni, și da, asta face parte din contract: trebuie să fac glume ridicole despre absolut orice. Dar Mercur a fost în Gemeni vreme de trei săptămâni în perioada în care m-am născut; nu toți oamenii de pe Pământ născuți în acele trei săptămâni au fost trimiși aici numai pentru a-i exaspera pe ceilalți cu glume ridicole tot timpul. Alții pot găsi alte feluri de a lucra cu această poziție natală, – aceasta este provocarea, misiunea noastră: cum poți lucra cu tipul de Mercur, Marte sau Venus pe care îl ai? Dar lucrurile nu se rezumă doar la semnul în care se găsește [o planetă], e vorba și de cum este [acea planetă] amplasată în harta natală, și, mai important, de relațiile pe care [aceasta] le face cu celelalte obiecte din hartă. În harta lui Lilly, de pildă, Marte are o relație foarte dificilă cu Jupiter, care se întâmplă să fie și guvernatorul Ascendentului, și este profund amplificat de relația sa cu Mercur. Marte este în Fecioară, deci este guvernat de, și îl exaltă pe, Mercur. Prin urmare, [în harta lui Lilly] Mercur are o putere uriașă asupra lui Marte. Însă Mercur se regăsește în exilul lui Marte, deci Mercur îl duce pe Marte în exilul său, și acolo îi pricinuiește acelui Marte mari necazuri. Mai mult, acest Mercur – care-i pricinuiește rele lui Marte – este staționar, adică avem de-a face cu un Mercur destul de fix, neclintit. După cum știți, dacă l-ați citit pe Lilly, el nu are chiar cea mai ascuțită pană în cărțile sale, iar acest lucru este puternic reafirmat de acest tipar planetar din harta sa. De asemenea, Marte se află peste steaua Zosima, steaua fixă de pe spinarea Leului. Astfel, în harta lui, aceste puncte [și relații] îl definesc pe Marte mai pregnant decât simplul fapt că Marte este în Fecioară. [Singur, acest fapt este irelevant:] sunt foarte mulți oameni cu Marte în Fecioară. [Astfel, amplasarea lui Marte] vorbește despre [tipul cuiva de afirmare a] ceea ce este, ne spune multe despre cum ar trebui să acționăm, și despre riscurile pe care le va imprima asupra felului în care ne vom comporta. De pildă, dacă analizăm ce se întâmpla în harta lui Lilly la vremea când acesta se decidea subit să înceapă un studiu serios al astrologiei, remarcăm că acestui Marte i se întâmplau lucruri bune. E aproape ca și cum (și aici sunt sigur că Lilly nu gândea așa la acea vreme, pur și simplu pentru că ar fi însemnat să pună carul astrologic înaintea calului, nu alta, nu putea să fi înțeles asta fără să știe câte ceva din astrologie) el s-ar fi gândit: “Acest Marte al meu îmi provoacă probleme reale, mă tot pune în dificultate; cum pot găsi o manieră mai bună de a-l folosi? Ahaaa, da, astrologia, asta va deschide calea rezolvării. Deci pot aplica acest Marte în Fecioară, cu toate temele sale prestabilite, în felul cutare; îl pot folosi într-un fel mai pozitiv, iar asta mă va scăpa de probleme.” El și-a rezolvat oarecum problema pe care o avea cu al său Marte, ceea ce în sens larg este exact ce facem și noi aici. În ideea luptătorilor care întruchipează tipuri diferite de Războinic, remarcăm aspecte similare care ne retrimit la Iliada. De pildă îl avem pe Ahile, cel mai bun dintre toți luptătorii, și cel mai probabil el echivalează cu un Marte în exaltare. “O, Doamne, e cel mai bun, și mai și știe că e cel mai bun!”. Iar pentru că el este domnul Marte exaltat, când cineva reușește să-l irite serios, el trece într-o extraordinară stare de îmbufnare, ceea ce constituie în mare parte subiectul Iliadei. E un poem destul de lung, și în mare proporție despre mânia lui. Iar marea întrebare: “Cum vom reuși să-l facem pe domnul Marte exaltat să-i treacă supărarea [sulk], cum vom reuși să-l facem să se oprească din pufnit în cortul său, să iasă afară liniștit [unsulked] și să se joace din nou fotbal cu noi?” – această întrebare este problema astrologică exprimată limpede, în termeni non-astrologici. Lăsând asta laoparte, vorbim despre ceva cât se poate de “astrologic” în Odiseea. Soarele și Luna Să trecem acum un pas mai aproape de poemul nostru. Odiseea este, desigur, despre Odiseu, iar Odiseu este un erou solar, o figură solară (vom vedea imediat că acest lucru este manifestat foarte, foarte clar, exprimat aproape literal). Așadar, el este personajul-Soare, identificat foarte clar cu Soarele de-a lungul întregului poem. De asemenea, vorbeam despre Odiseu ca “eu”, care se află în căutarea a ce este “eu” cu adevărat, ceea ce în mare parte constituie dimensiunea solară: eu descopăr care este esența mea solară, acel ceva din nucleul ființei mele. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că [dacă sunt zodia Taur] îmi voi clasa identitatea drept domnul Taur, și-mi voi petrece [de-acum încolo] timpul cu grădinăritul și fiind încăpățânat, ci că voi încerca să descopăr ce se află cu adevărat în inima ființei mele. Un lucru important despre Soare este că merge doar în linie dreaptă – linia eclipticii – el nu deviază niciodată de la acest traseu. De aceea, Soarele este un simbol al adevărului, care e clar ca lumina zilei: pentru că el nu are cum să devieze. Așadar, Odiseu este eroul solar. Dar cine este doamna Odiseu? Ei bine, ea ar trebui să fie Luna. Iar ea [Penelopa] își petrece timpul cu țesutul, iar asta e ceva foarte caracteristic Lunii, pentru că astfel își petrece și ea timpul, țesând un tipar jur-împrejurul căii Soarelui de-a lungul cerului, jur-împrejurul eclipticii. Această țesere a drumului Lunii în jurul Soarelui este ceea ce generează timpul. Fără asta, nu există timp. În a patra zi a Creației, Soarele și Luna sunt prinse acolo sus [pe cer] pentru a marca trecerea timpului. Cele două mișcări: Soarele și linia lui dreaptă, neabătută, într-o direcție, și Luna țesându-și calea în jurul liniei neabătute, în cealaltă direcție. Dar ce țese ea? Ea țese un giulgiu pentru tatăl lui Odiseu, [Laertes], cu alte cuvinte ea împletește [simbolic] timpul vieții acestuia, împletește timpul destinat existenței lui, intervalul vieții sale, pentru că, până nu va fi gata giulgiul, el nu va putea muri. Prin urmare, cu cât ea continuă să țeasă mai mult, cu atât el va rămâne în viață mai mult. Iar în vreme ce Odiseu este plecat în aventurile sale, călătorind înapoi acasă după ce-a luptat zece ani în Troia, și apoi petrecând alți zece ani găsindu-și calea către casă, [în tot acest timp] palatul se umple de o mulțime de oribili tineri pețitori, fiecare încercând să o determine pe Penelopa să se mărite cu el. Iar Penelopa le spune: “mă voi hotărî atunci când voi termina de țesut acest văl”. Deci, din nou: ea țese, obține, creează timp. Împletește toată ziua la acel văl, iar noaptea destramă tot ce a împletit; ca atare ea se întoarce înapoi [în timp]. Iar aceasta e o afirmare foarte limpede [a rolului ei]: e singurul personaj care în poveste merge înapoi, pentru că ea este personajul-Lună. Întocmai asta face și Luna: orice alt obiect celest răsare în Est, traversează cerul, și apune în Vest: deci înaintează în acel sens unic. Luna este singurul corp care trasează o mișcare vizibilă în sensul opus. Ea merge în sens invers acelor de ceasornic, împotriva mișcării Soarelui. De aceea, atunci când mergeți la adunarea de la miezul nopții și dansați dezbrăcați în jurul cazanului, de fapt dansați împotriva acelor de ceas, [pentru că acesta] este felul propriu Lunii de a se comporta. Această idee potrivit căreia ea țese timpul necesar desfășurării călătoriei este extrem de importantă, pentru că are legătură cu ce este în sine ființa umană. Omul este un călător, un pelerin, și nu zic asta în sensul sentimental al cuvântului (ca în cântecul “sunt un pelerin și un străin, aflat în trecere prin acest tărâm secat”, în sensul că eu sunt acea persoană complet formată, “eu”, tăindu-mi calea prin acest ținut și trăind o mulțime de aventuri. Aproape în aceeași manieră, Sherlock Holmes trece printr-un ținut și are diferite aventuri, dar toate acestea nu-l schimbă, el nu crește ca ființă umană), ci în sensul că noi devenim treptat cine suntem cu adevărat, că noi nu suntem un produs finit și nu devenim produsul final înainte de a ne fi terminat pelerinajul, de a fi dus la bun sfârșit călătoria. De aceea, de pildă, în Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer nu putem spune că sunt povești în adevăratul sens al cuvântului cele de pe drumul de întoarcere de la Canterbury, [pentru că] pelerinajul [până acolo] deja se încheiase. Călătoria de a deveni o persoană completă este dusă la bun sfârșit numai atunci când ți se termină viața. Astfel, aici avem de-a face cu un tipar fundamental. O avem pe doamna Odiseu – personajul-Lună – care îi creează lui Odiseu – personajul-Soare – timpul de a deveni el însuși, de a-și împlini pelerinajul. Agamemnon și vitele lui Helios Deși Odiseea este despre Odiseu, multă vreme tocmai pe el nu-l întâlnim. Epopeea începe cu două povești care la prima vedere n-au absolut nici o legătură cu el, și de fapt [par că n-au] nici o legătură cu restul poveștii. Prima este despre Agamemnon. Amintiți-vă care este situația din Odiseea: războiul troian dura de zece ani, iar regii greci, împreună cu servitorii și subalternii lor își instalaseră tabăra în preajma cetății Troiei. In final Troia a fost distrusă, iar regii supraviețuitori s-au întors acasă. Unii dintre ei au ajuns acasă mai repede decât alții, lui Odiseu i-a luat deja zece ani și tot nu a ajuns încă. Agamemnon era șeful regilor, regele regilor printre greci – Marele Șef – , deci e evident că și el este un personaj solar. Cu siguranță ați văzut imagini cu masca de aur a lui Agamemnon (sau despre care se spune că a aparținut lui Agamemnon) dezgropată în zona Troiei. Înainte să plece spre Troia, Agamemnon și-a sacrificat unica fiică, pentru a obține vânt favorabil pentru călătorie, și desigur asta nu i-a plăcut deloc soției lui, Casandra. Iar acum iată-l întors acasă, având-o pe Casandra la brațul său. Dar Casandra nu e o drăguță și-atât, ba dimpotrivă, se arată foarte clar a fi extrem de supărată, și, deloc surprinzător, doamna Agamemnon nu deloc fericită cu situația, așa că ea și amantul ei îl ucid pe Agamemnon. Ce legătură are asta cu restul poveștii? Aparent niciuna, așa că [întrebarea care se impune e:] de ce începe cu ea? Aici rezidă un fapt foarte important: Agamemnon era regele regilor, Marele Șef. Dar a murit, deci s-a eliberat un loc în vârful ierarhiei. Personajul-Soare a fost ucis, deci s-a creat o nevoie profundă ca un alt personaj-Soare să ocupe locul liber. Aceasta e tema întregii povești: Odiseu devenind personajul-Soare sau, mai specific – pentru că asta o face într-adevăr interesantă – [tema] este despre “eu”, sau despre “tu”, devenind personajul-Soare, despovărându-ne de toate acele roluri secundare, și devenind acea unică persoană care suntem cu adevărat, lucru pe care, desigur, îl facem stând în fața unui astrolog înțelept și cerându-i să ne analizeze harta natală. Cealaltă poveste aparent fără nici o legătură de la începutul epopeei este despre vitele lui Helios. Helios este Zeul Soarelui și are în grijă o cireadă de vaci. La un moment dat în poveste, Odiseu și echipajul său ajung pe o insulă, iar această insulă este plină de cele mai fantastice delicatese culinare. O singură regulă se aplică aici: poți să mănânci cât vrei, dar nu atinge vacile! Desigur, dacă există vreun semn al zodiacului unde vacile sunt tratate cu mare respect, care este acela? Bineînțeles, Taurul. Pentru că în Taur, Luna – vaca simbolică – este exaltată. Dar ce este Taurul? Este un semn fix de pământ, ca într-o grădină, iar într-o grădină poți mânca tot ce poftești, însă “nu te atinge de cele din partea aceea, pentru că altminteri vei avea probleme”. Într-adevăr, din nou avem de-a face cu aceeași poveste, aceeași poveste ca cea din Grădina Edenului. Odiseu și echipajul său mănâncă vacile. Ni se spune că aceasta e cauza tuturor problemelor lui Odiseu, a tuturor lucrurilor îngrozitoare care i se întâmplă. Însă acest incident cu vacile nu are loc decât după ce au trecut aproximativ două treimi din desfășurarea acestei groaznice saga a catastrofelor prin care eroul este nevoit să treacă. Prin urmare, [acest incident] nu are cum să fie cauza evenimentelor într-un sens temporal, “mai întâi s-a întâmplat asta, și apoi ca urmare au început să se întâmple toate acele chestii rele”. Așadar, trebuie să existe un soi de cauză subiacentă, ceea ce ne readuce înapoi la o idee similară din Grădina Edenului, păcatul originar subiacent tuturor lucrurilor. Nu prea putem să ne urcăm într-o mașină a timpului, să ne întoarcem în timp și să-l lovim în față pe Adam pentru că a “provocat” [în sens temporal] toate astea. [Păcatul originar] nu e ceva ce stă la baza lucrurilor într-un sens temporal, e doar situarea noastră în lume. Pentru că subiectul Grădinii Edenului a intrat în discuție, voi menționa în trecere [următoarele]. Gândiți-vă la o hartă natală, iar Luna din harta acestei persoane se află la 0⁰ Gemeni; abia a părăsit Taurul. Prin urmare, ea tocmai și-a pierdut starea de exaltare. Dacă această persoană va scrie un poem faimos, despre ce ar putea ea să scrie acel poem? Exact, despre doi oameni care sunt dați afară dintr-o Grădină, și care nu se prea bucură de asta. E vorba despre Paradisul Pierdut al lui John Milton. Cu siguranță vom reveni și asupra hărții sale la un moment dat [pe parcursul prelegerilor despre astrologia natală]. În Antichitate exista o idee larg-răspândită, potrivit căreia nu trebuia să mănânci vite. Virgil, care scria la șapte sau opt sute de ani după Homer, spune că civilizația a ajuns la capăt atunci când oamenii au început să mănânce vaci. Poți sacrifica o vită zeilor, și odată sacrificată după ritual, poți să o mănânci, dar nu poți să o mănânci doar pentru că te simți tu bine. Deci, e puțin probabil că o să dați peste Virgil la McDonald’s-ul din orașul dumneavoastră. Dar care este relația dintre vaci și Soare? Ele sunt timp. Vacile simbolizează timpul, iar Soarele le conduce, mergând înaintea lor. Soarele conduce timpul, așa cum un păstor își conduce vitele. Deci vitele sunt zilele care ne compun viața, și întrucât ele sunt zilele care ne compun viața, ni se cere să nu le irosim. Nu trebuie să ne batem joc de aceste lucruri, lucru pe care îl spunea și Virgil. Nu putem folosi în nume propriu aceste zile, nu putem mânca vacile doar ca să ne satisfacem nevoile trecătoare, trebuie să le închinăm zeilor. De asemenea, în tradiție, de pildă, și în nenumărate poeme apare ideea: ce faci ca să marchezi sfârșitul zilei, sfârșitul timpului tău pentru ziua de azi? Ei bine, eliberezi vitele din jug. De aici ideea că vaca este un simbol al timpului, iar Soarele este cel care conduce aceste vaci. Mie, fiind băiat de oraș, mi-a luat mult timp să înțeleg cum se face că berbecul este un simbol solar și nu taurul, pentru că taurul este mult mai mare și mai puternic decât berbecul. [Îmi ziceam:] “cu siguranță taurul trebuie să fie asociat cu marele și puternicul Soare, berbecul [este] doar o oaie glorificată – nimic special în asta”. Așadar, de ce stau lucrurile altminteri? Pentru că nu poți să pui un berbec [să tragă] la jug. Soarele este cel care conduce timpul, nu poate fi el cel condus de timp. Nu poți conduce [drive] un berbec. De vreme ce vaca este un simbol al timpului, ea este prin urmare intim legată de lumea noastră materială, [adică] așa cum știm, de amplasarea lui Saturn – cea mai exterioară dintre sfere. Soarele este ceva diferit de asta, el e cel care comandă, cel care conduce. Asta e problema cu care ne confruntăm: Odiseu și echipajul său mănâncă vacile Soarelui. Dar asta e exact ce se întâmplă la palatul lui Odiseu. El nefiind prezent, toți acei pețitori pierd vremea pe-acolo așteptând ca doamna Odiseu să se mărite cu unul dintre ei. Și făcând asta, ei încearcă, destul de intenționat, să distrugă averea lui Odiseu, literalmente: să-i mănânce însăși prezența afară din propriul cămin [to eat him out of his own house and home]. Ei ucid vacile, [adică] omoară timpul, și chiar asta fac, pentru că efectiv nu se ocupă cu nimic. Stau acolo an după an gândind “Oh, Doamne, când s-o hotărî odată doamna Odiseu să se mărite cu unul dintre noi?”. Astfel, pentru că Odiseu este figura solară, [putem spune că,] într-un sens, pețitorii mănâncă vacile Soarelui, la fel cum au făcut Odiseu și ai săi pe insulă. Acesta este motivul sau unul dintre motivele pentru care poemul începe cu această poveste despre vitele lui Helios, poveste înțeleasă drept cauză [causative]. Întrucât Odiseu și ai lui au mâncat vacile Soarelui și întrucât noi știm că nu ar trebui să faci asta, ori vei avea parte de un sfârși cumplit; de aici putem trage concluzia că pețitorii vor sfârși rău. Și nici n-ar putea să fie altfel, oricâtă putere și vigoare ar avea. La finalul Odiseei, momentul când Odiseu devine Soarele, când își conștientizează esența și se hotărăște să trăiască în virtutea acestei esențe solare a sa, el îi distruge pe toți. Soarele – domnul Soare, Odiseu – răsare, și pune aceste creaturi ale întunericului pe fugă. Și cu asta se încheie prima dintre aceste prelegeri introductive despre astrologia din Odiseea. Următoarea prelegere vom începe să vorbim despre ceva manifestat foarte, foarte clar [în epopee]: mișcarea sufletului de la o sferă la alta [through the spheres], așa cum este ea exprimată de Homer, și întrucât ea este extrem de importantă pentru noi și șansa noastră. Sper că toate cele prezentate au fost de interes, rămâneți pe frecvență pentru următoarea tranșă. Mulțumesc pentru atenție și toate cele bune. La revedere.
Puteți citi partea a II-a a acestui articol aici.
Puteți citi partea a III-a a acestui articol aici.
Puteți citi partea a IV-a a acestui articol aici.